Tehnologia ucide sentimentul...

E posibil sa fi exagerat in titlu, folosirea personificarii"tehnologia ucide" dar vreau sa evidentiez taria efectului.
Voi lua efectul pe care il are un telefon, asupra legaturii dintre persoane. Inainte nu erau telefoane si parca relatiile erau mai "sincere", mai profunde. Daca nu aveai posibilitatea de a te intalni cu o persoana, o perioada indelungata, ii trimiteai o scrisoare. Astfel se instala un sentiment de dor. Totusi primeai o scrisoare raspuns, iar acel dor, in loc sa se diminueze, se accentua. Acum, recent, a intrat in scena telefonul mobil... Vrei sa dai de cineva, formezi numarul si vorbesti...de 10, 20...100 de ori. Nu spun ca acesta nu ar fi un lucru bun. Dar ce se intampla atunci cand persoana respectiva iti este in aprpopiere si apelezi doar la telefon. Un lucru e sigur, dorul nu se mai instaleaza. E normal? Poate ca da, poate ca nu, dar eu spun ca NU! Faptul ca vorbesti cu cineva la telefon, nu inseamna ca esti face-to-face. Poate ca cineva ar spune ca se obtine acelasi lucru..."dor tot stam de vorba, nu?"... Am sa folosesc o analogie, pentru a explica mai bine: masturbarea si sexul sunt acelasi lucru? Amandoua au acelasi efect... dar se pare ca e nevoie de mai mult... As spune ca una e simularea celeilalte, pentru ca efectul dorit, cu adevarat, e mai greu de obtinut. Intr-adevar, nu avem timp de intalniri face-to-face dar nu putem sa apelam tot timpul la intermediari tehnologici...prin simplu motiv ca se pierde sentimentul.
Poate ca masturbarea e mai sigura decat sexul, pentru ca te fereste de sarcini nedorite,de BTS...dar sexul e mai "frumos" pentru ca te pune in legatura cu o persoana. Sa ne fie frica de intalnirile face-to-face si de asta folosim telefonul? Ei bine, cu toate riscurile, sunt oameni care mai fac si sex,nu?... la fel cum, mai sunt si oameni care apeleaza la intalniri face-to-face...dar numarul lor e in scadere.
Concluzia:uneori e buna si masturbarea in lipsa sexului, dar nu are cum sa fie o conversatie telefonica mai buna decat o intalnire.

Ratiunea e rece si moarta, dar emotia e calda...si oarba!

In acest context, prin ratiune inteleg acea functie, caracteristica omului, care este specifica emisferei stangi (responsabila de partea dreapta a corpului) si caracterizata prin: structura ordonata, logica, mod de lucru: prelucrare "activa". Emotia este termenul general pe care-l voi folosi pentru toate afectele specifice omului. Ea este, preponderent, aferenta emisferei drepte, caracterizata prin: dezordine, lipsa logicii, mod de lucru: procesare pasiva ( are rolul de a stoca amintiri). Doresc sa mai precizez, motivul pentru care am atribuit ratiunea si emotia ca fiind specifice omului: la animale acestea doua (ratiunea si emotia) au dimensiuni foarte reduse si sunt transmise genetic sub forma de instincte.

Cum ar fi daca unui om normal ar dispune doar de una din aceste doua parti a "procesorului central"? Punem aceasta intrebare, deoarece, in mod independent de vointa noatra, le utilizam pe amandoua.

Pentru pura ilustrare a ipotezei, vom folosi relatiile dintr-un cuplu. In ceea ce priveste ratiunea, totul trebuie sa aiba o logica si un scop. Orice actiune umana ar trebui sa faca parte dintr-un plan, care ar fi intocmit pentru a atinge un scop. Iubirea este caracterizata de aceast concept? Poate da poate nu...cu toate ca raspunsul este subiectiv, fiecare om constientizeaza intr-o oarecare masura, motivul pentru care iubeste, dar tindem a crede ca emotia este principala responsabila. Daca o relatie ar fi bazata stict pe ratiune, atunci am avea motive concrete pentru care iubim. In titlu am precizat ca aceasta este rece si moarta. Pentru a sustine ideea fac referire la momentul in care unul din parteneri greseste si pentru a-i hotara "pedeapsa" se foloseste ratiunea. Probabil ca s-ar amplifica semnificatia motivului considerat ca fiind greseala si astfel s-a recurge la o pedeapsa pe masura, cum a fi despartirea. Pana aici putem preciza ca fara emotie nu exista iertare, iar cum omul nu este perfect, atunci relatiile nu ar mai tine.
Pe de alta parte, daca omul ar fi condus doar de partea emotionala? Atunci nu ne-ar mai trebui motive sa iubim, ci am face-o doar pentru ca asa simtim. Intrebarea e: putem iubi si dori pe oricine? Oare nu s-ar ajunge la un haos?... Ca si alta idee, daca un patener dintr-un cuplu ar avea un amant/o amanta ? Cat de greu ar fi de depistat fara a putea pune cap la cap indicii, fapte si idei? Am fi orbi... poate uneori am exagera pe de o parte sau cealalta, uneori fiind prea gelosi si alte ori prea "indragostiti"...Ne este cunoscut conceptul de "saptamana oarba", de inaintea nuntii, atunci cand ratiunea este concentrata in alta directie decat cea care ar trebui, iar emotia ar are frau liber...pentru a orbi si a conduce la ignorarea celor din jur, atunci cand, poate, ar trebui ascultati cel mai mult...

Cu una singura nu se poate, deci clar trebuiesc amandoua...dar acum, in ce masura le folosim...?

La revedere!

La revedere! E o expresie foarte simplă dar folosită în foarte multe contexte, unele de-a dreptul amuzante. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să mi se zică, aceste cuvinte, după o conversație telefonică. Ar fi fost ok, dacă m-aș fi văzut măcar o singură dată cu unele dintre aceste persoane. Recent am fost sunat pentru un job, de un anumit manager (o domnișoară), cu care nu am stabilit niciodată contact vizual, pentru ca la urmă să aud "La revedere". Poate e ceva ce nu înțeleg eu. Poate această formulare cuprinde o sferă mai largă de semnificație. Dar totuși cum rămâne cu utilizarea ei:
- după ce pleci de la o farmacie, cumpărând un anumit tratament; Eu unul nu aș mai vrea să revăd farmacista, cel puțin nu în acest context. Astfel ea transmite, în mod indirect, că medicamentele sunt ineficiente și o sa revin!?
- după ce pleci de la un doctor, care te-a consultat și nu te-a găsit 100% în regulă. E posibil să omită ceva și să fii nevoit să "te revezi" pentru a-ți mai da vești proaste?
- după ce ești evaluat de un profesor imposibil- chiar trebuie să îl revezi?
Sunt multe astfel de exemple. Poate nu le-am nimerit pe cele mai funny, dar am dorit să precizez esența acestui lucru.

Destinatie?

Care este scopul vietii? Care e destinatia finala?...Am primit de la Dumnezeu viata si reguli pentru aceasta. Am primit tot ce ne inconjoara, de la parinti pana la intreaga galaxie...Totusi vorba ceea "Dumnezeu iti da, dar nu iti pune si in traista!"
Probabil ca destinatia o intuim, dar circumstantele ei? Exista 2 metode de a ajunge acolo: condus de mediu sau condus de tine insuti.
Ca sfat, e bine sa iti construiesti o corabie demna de o calatorie mareata, iar harta sa ti-o croiesti prin obiective. Cu cat acestea sunt mai mari cu atat poti sa le "spargi" in altele mai mici, iar atingerea lor sa o faci treptat...fii o corbie, dar nu pluti in deriva...

Culmea egoismului

Esti o persoana desine statatoare. Esti perfect definita din punct de vedere fizic si anatomic, dar din punct psihologic? Ai fost dat acestei lumi, sau lumea ti-a fost data tie? Aici e diferenta. Egocentrismul te pune in centru universului iar lumea toata este a ta. Copacii din jur, persoanele, toate bogatiile acestei lumi...toate au fost create pentru tine. De aici porneste totul. Daca iti sunt destinate tie, de ce sa nu le ai? De ce sa nu ai toti banii din lume, toti oamenii, toata averea asta materiala? Probabil ca si eu am fost facut sa scriu special pentru tine...
Ei bine, cam asa ar arata culmea egoismului. Am descris la persoana a II-a pentru ca nu ma incadrez in profilul facut (cel putin asa cred eu). Toti avem astfel de tendinte si ni se potriveste intr-o oarecare masura, dar vai de acel ce i se potriveste in totalitate...

Trăim în două lumi...

Viața ne este creată pe 2 piloni. Totul are 2 părți, sau dupa cum spunea un profesor de fizică orice forță are si o reacție opusă. Chiar de la apariția vieții a fost necesară existența a două părți, cea bărbătească și cea femeiască, respectiv spermatozoizi și ovule. Până aici nimic nou, doar un pic de fizică (cu forța de frecare) și anatomia cu rezultanta ei, viața.

Atunci când ne naștem avem un potențial de învățare enorm. Totuși prima interacție cu viața o avem încă din burta mamei, ba chiar mai mult, din genele ambilor părinți, care ne crează corpul, respectiv ne oferă o parte din învățăturile evoluției, concretizată în instincte. Totuși, după cum au precizat multe minți luminate, dar în special Richard Bandler, odată cu apariția noastră noi învățăm totul de la zero, inclusiv cum să ne fie frică. Exact, frica este o reacție învățată, ce provine dintr-un instinct moștenit genetic. Totuși să nu amestec prea multe idei... Ceea ce vreau să spun e că existența noastră e precedată de existența lumii exterioare. Odată cu selecția naturală, ne este oferită viața și începem să existăm. Deci la început este lumea exterioară iar noi apărem ca o rezultantă. "Ne-a fost oferit creier dar cineva a omis să ne ofere un manual de utilizare"( Bandler). Din prima secundă a existenței noastre începem să ne construim o lume interioară, în care introducem, prin anumite metode, existența noastră în lumea exterioară. La început învățăm sa interpretăm stimulii, după care ne folosim de ei. Ca de exemplu, la început învățăm să simțim culorile, pentru ca mai apoi să ne folosim de simțul culorilor.

Ok, deci avem o persoană și două lumi. Acum, în funcție de experiența vieții, ne ducem existența preponderent în una din ele, iar prin intermediul ei o trăim și pe cealaltă. Astfel pentru un introvertit este mai greu să trăiască în exterior, pe când găsește tot ce are nevoie în interior.

Ceea ce vreau de fapt să spun e că nu există o lume exterioară, standard, pentru toți, ci ea depinde, în special de infinitatea de lumi interioare existente....degeaba mă desconsideri, când pentru mine sunt un om perfect....iar ceea ce ne desparte e defapt și ceea ce ne apropie, lumea exterioară!

Te grabesti tu...se grabeste si timpul!

Nu stiu de voi, dar pot sa intuiesc faptul ca ati sesizat asta. Esti in criza de timp, totul merge prost si, de cele mai multe ori, nu ajungi sa faci ceea ce ti-ai propus: fie pierzi trenul, intarzii la o intalnire importanta, intarzii la servici/scoala etc. Pe de o parte e firesc ceea ce se intampla, adica daca apare o astfel de criza, orientarea cea mai adesea adoptata este spre panica. In aceste momente ceea ce se intampla in interiorul persoanei in cauza, este o tendinta de haos. Creierul nu mai gestioneaza rational resursele sale pentru destinatiile normale, ci apar o serie de deraieri de la traseu, ceea ce duce la pierderea notiunii de timp.

O persoana, destul de importanta pentru mine, aseamana firul vietii cu ce al unei sfori ce se infasoara intr-un ghem. El considera ca Dumnezeu tine ghemul in mana si tot il infasoara in ghem. Atunci cand suntem mici ne tot dorim sa crestem, sa ajungem precum modelele noastre, si Dumnezeu infasoara mai repede, ca sa ne asculte dorinta. Cand suntem adulti ne tot dorim sa treaca timpul mai repede, sa terminam scoala, programul de la servici, sa ne creasca copii mai repede etc., deci Dumnezeu infasoara si mai repede... si asa se ajunge intr-un punct in care nu mai poti da viata inapoi, sa te bucuri de atunci cand erai copil, elev, student, parinte...si ramane doar o bucatica de ata, pentru care nu prea mai conteaza cat de repede este infasurata... pentru ca si asa este mica...