Trăim în două lumi...

Viața ne este creată pe 2 piloni. Totul are 2 părți, sau dupa cum spunea un profesor de fizică orice forță are si o reacție opusă. Chiar de la apariția vieții a fost necesară existența a două părți, cea bărbătească și cea femeiască, respectiv spermatozoizi și ovule. Până aici nimic nou, doar un pic de fizică (cu forța de frecare) și anatomia cu rezultanta ei, viața.

Atunci când ne naștem avem un potențial de învățare enorm. Totuși prima interacție cu viața o avem încă din burta mamei, ba chiar mai mult, din genele ambilor părinți, care ne crează corpul, respectiv ne oferă o parte din învățăturile evoluției, concretizată în instincte. Totuși, după cum au precizat multe minți luminate, dar în special Richard Bandler, odată cu apariția noastră noi învățăm totul de la zero, inclusiv cum să ne fie frică. Exact, frica este o reacție învățată, ce provine dintr-un instinct moștenit genetic. Totuși să nu amestec prea multe idei... Ceea ce vreau să spun e că existența noastră e precedată de existența lumii exterioare. Odată cu selecția naturală, ne este oferită viața și începem să existăm. Deci la început este lumea exterioară iar noi apărem ca o rezultantă. "Ne-a fost oferit creier dar cineva a omis să ne ofere un manual de utilizare"( Bandler). Din prima secundă a existenței noastre începem să ne construim o lume interioară, în care introducem, prin anumite metode, existența noastră în lumea exterioară. La început învățăm sa interpretăm stimulii, după care ne folosim de ei. Ca de exemplu, la început învățăm să simțim culorile, pentru ca mai apoi să ne folosim de simțul culorilor.

Ok, deci avem o persoană și două lumi. Acum, în funcție de experiența vieții, ne ducem existența preponderent în una din ele, iar prin intermediul ei o trăim și pe cealaltă. Astfel pentru un introvertit este mai greu să trăiască în exterior, pe când găsește tot ce are nevoie în interior.

Ceea ce vreau de fapt să spun e că nu există o lume exterioară, standard, pentru toți, ci ea depinde, în special de infinitatea de lumi interioare existente....degeaba mă desconsideri, când pentru mine sunt un om perfect....iar ceea ce ne desparte e defapt și ceea ce ne apropie, lumea exterioară!

Te grabesti tu...se grabeste si timpul!

Nu stiu de voi, dar pot sa intuiesc faptul ca ati sesizat asta. Esti in criza de timp, totul merge prost si, de cele mai multe ori, nu ajungi sa faci ceea ce ti-ai propus: fie pierzi trenul, intarzii la o intalnire importanta, intarzii la servici/scoala etc. Pe de o parte e firesc ceea ce se intampla, adica daca apare o astfel de criza, orientarea cea mai adesea adoptata este spre panica. In aceste momente ceea ce se intampla in interiorul persoanei in cauza, este o tendinta de haos. Creierul nu mai gestioneaza rational resursele sale pentru destinatiile normale, ci apar o serie de deraieri de la traseu, ceea ce duce la pierderea notiunii de timp.

O persoana, destul de importanta pentru mine, aseamana firul vietii cu ce al unei sfori ce se infasoara intr-un ghem. El considera ca Dumnezeu tine ghemul in mana si tot il infasoara in ghem. Atunci cand suntem mici ne tot dorim sa crestem, sa ajungem precum modelele noastre, si Dumnezeu infasoara mai repede, ca sa ne asculte dorinta. Cand suntem adulti ne tot dorim sa treaca timpul mai repede, sa terminam scoala, programul de la servici, sa ne creasca copii mai repede etc., deci Dumnezeu infasoara si mai repede... si asa se ajunge intr-un punct in care nu mai poti da viata inapoi, sa te bucuri de atunci cand erai copil, elev, student, parinte...si ramane doar o bucatica de ata, pentru care nu prea mai conteaza cat de repede este infasurata... pentru ca si asa este mica...